…şi au trăit fericiţi până la început

Cum ar trebui să se termine poveştile de dragoste? Care este secretul iubirii veşnice? Există oare un astfel de secret? Sau o astfel de relaţie? Sunt doar câteva din întrebările la care încearcă să răspundă bloggeriţa Adela Dan.

De câte ori ajung într-un loc atât de frumos încât îmi taie respiraţia, îmi pun aceeaşi întrebare: dacă aş locui aici, dacă m-aş fi născut aici, dacă m-aş trezi în fiecare dimineaţă cu plaja asta în faţa ochilor sau cu străduţa asta îngustă şi plină de flori, m-ar mai impresiona la fel de mult? Aş mai iubi-o la fel de mult?

Aşa şi cu oamenii. Dacă te-ai trezi în fiecare dimineaţă lângă Eric Bana sau Daniel Craig sau mai ştiu eu ce sex-simbol, dar zi de zi, câţiva ani la rând, te-ar mai fascina la fel de tare ca acum, când îi poţi vedea doar pe ecran sau în reviste? Dacă ai şti că, orice s-ar întâmpla, îl găseşti în fiecare dimineaţă aici, lângă tine?

În prima zi când a întâlnit-o pe Tincuţa, lui Corneluş i s-a părut că nu o fată, ci un înger a fost trimis în frizerie să-i tundă perciunii. Timp de o săptămână, Corneluş a venit în fiecare zi să se tundă până când, ajuns la coafura lui Kojak, a înţeles că singurul fel în ea şi-ar mai putea odihni mânuşiţele divine pe creştetul lui nu mai are legătură cu tunsoarea, ci cu înamorarea.

Aşa că şi-a luat inima în dinţi şi cel mai mare buchet de flori pe care l-a putut duce şi a invitat îngerul luminos la o şaorma la farfurie, într-un mall central.

Timp de o lună, ea a sărutat dulce ca baclavaua pe care o dau turcii ca desert din partea casei, a zâmbit ca soarele după furtună, a păşit ca o căprioară din corpul de balet şi a mirosit a levănţică proaspăt culeasă.

După încă o lună, baclavaua a început sa fie puţin sărată, căprioara din corpul de balet a început să şchioapete, iar levănţica nu era levănţică adevărată, ci un brăduţ din acela de maşină, cu aromă de levănţică.

După încă un an, baclavaua era de-a dreptul râncedă – iar căprioara, gata împăiată în bucătărie, pe peretele de deasupra aragazului. „Tincuţa” a devenit „Tinca”, apoi „Tinco”, apoi, „bă, Tinco”, apoi „b㔺i gata.

Tincuţa încă nu înţelege unde a greşit. Ce nu a fost bine de s-a terminat totul? La început, el era draguţ şi bun şi atent. Îi sorbea cuvintele ca un om care a traversat Sahara, îşi amintea toate aniversările şi-şi cheltuia jumătate din leafă pe flori şi tot felul de surprize.

Îi spun eu Tincuţei unde a greşit. Ce trebuia să facă şi nu a făcut. Trebuia să ţină un par la capul patului şi, de câte ori Costeluş se trezea dimineaţa, să-l troznească fix în moalele capului ca să uite tot ce s-a întâmplat până atunci. Şi astfel, ca-n Ziua cârtiţei, Costeluş s-ar fi trezit în fiecare dimineaţă senin lângă ea, o fată frumoasă pe care nu o mai văzuse în viaţa lui. Sau, mă rog, aşa credea el. Partea  cea mai grea era să-i explice cum a ajuns el acolo, în patul ei, deşi nu o cunoaşte, dar sunt ferm convinsă că, după o sesiune de urgenţă cu fetele din frizerie, ar fi găsit o explicaţie perfect plauzibilă.

Şi aşa, Corneluş al ei s-ar fi îndrăgostit în fiecare dimineaţă de ea, ar fi încercat s-o cucerească prin orice fel de mijloace şi nici un buchet de flori nu ar fi fost prea mare pentru ea, lumina ochilor lui. Aşa, „bă, Tinco” s-ar fi trezit in fiecare dimineaţă drept „Tincuţa, îngerul vieţii mele care păşeşte ca o căprioară şi sărută ca o baclava”.

Pentru că suntem cu totii doar nişte copii mai înalţi care se plictisesc de jucăria pe care o au mereu la îndemână. Pentru că siguranţa îţi atenuează instinctele şi iubirea care-o primeşti în fiecare zi devine ceva ce ţi se cuvine şi nu mai faci nici un efort să o meriţi.

Pentru că stă în genele noastre să explorăm şi să cucerim noi teritorii şi noutatea le face mult mai atractive. Asta – până când. Până când am învăţat fiecare potecă, ştim fiecare scurtătură şi, dincolo de gard, apare un golf pe care, nu ştii cum, nu l-ai mai văzut niciodată. Şi apa lui pare mai răcoroasă, nisipul – mai fin. Şi trăieşti doar cu gândul la primii paşi pe care-i vei face pe plajă, la prima dată când te vei arunca în apă.

Pentru că începuturile sunt cea mai frumoasă parte. A unei călătorii, a unei relaţii, a unei poveşti. Partea aia în care totul e nou şi totul e posibil. Nimic rău nu s-a întâmplat, vrăjitoarea cea rea nu există, mărul otrăvit nici măcar nu a fost inventat, parul meu încă miroase a flori uscate, iar ochii tai încă ştiu să râdă cu gura până la urechi. 

De aia toate filmele şi toate poveştile de dragoste ar trebui să se termine cu începutul. Sau să mă uiţi în fiecare noapte ca să te îndrăgosteşti de mine în fiecare dimineaţă.

The Beginning.

Sursa: one.ro