Misterele sărutului: de ce ne sărutăm?

Pentru că ne place, pentru că e un semn de afecţiune, pentru că are un rol în intimitatea de cuplu, pentru că… Bine, dar dacă punem întrebarea „de ce?” într-un sens evolutiv, cu înţelesul „ce sens are acest comportament din punct de vedere biologic?”, care ar fi răspunsul?

Cum au ajuns oamenii să se sărute?

Sărutul semnifică afecţiune, împăcare, respect, umilinţă şi supunere, dorinţă… sunt multe înţelesurile acestui act, în locuri, vremuri şi împrejurări diferite, dar să rămânem la cel mai „mediatizat” fel de sărut – sărutul pe buze, asociat cu romantismul şi atracţia erotică, de la un „pupic” scurt şi discret până la acel sărut pasional cu care încheiau multe filme de dragoste hollywoodiene şi care l-a făcut faimos şi adulat pe Rudolph Valentino.

Deşi nimic nu pare mai obişnuit decât sărutul – cel puţin în societatea de tip occidental -, de fapt el este un comportament destul de misterios în ceea ce priveşte originile şi rolul său şi nu se ştie dacă este un comportament instinctiv sau unul învăţat.

(Foto: Shutterstock.com)

În explicarea rădăcinilor acestui obicei, se confruntă două şcoli de gândire. Una consideră sărutul un comportament instinctiv, o pornire intuitivă, care s-a răspândit datorită faptului că oferă senzaţii plăcute şi, poate, şi datorită faptului că ar avea unele roluri în alegerea partenerului de împerechere.

O altă concepţie întrevede însă o origine mai complexă a acestui obicei: el ar fi derivat dintr-un comportament alimentar străvechi, legat de supravieţuire, şi anume din hrănirea gură-la-gură.

Pentru sensibilitatea noastră contemporană, acest obicei pare greţos, neigienic şi chiar dăunător sănătăţii. Dar, privind dincolo de percepţia modernă, el nu numai că există la numeroase specii de animale, dar este întâlnit şi în unele (puţine la număr) culturi umane care au păstrat un mod de viaţă tradiţional, cu aspecte ancestrale (pe alocuri, chiar şi în Occident, în unele zone rurale), ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că exista, mult mai răspândit decât în prezent, şi în multe dintre societăţile umane străvechi.

Înainte de descoperirea fierberii hranei, în vremea când oamenii trăiau ca vânători-culegători, hrana era mai greu digerabilă, mai greu de mestecat, aşa că, în cadrul grupurilor tribale, indivizii care aveau dinţi mestecau şi pentru cei care nu aveau, iar cei fără dinţi mâncau fără niciun fel de mofturi această hrană pre-mestecată, fără de care n-ar fi supravieţuit. 

Unora hrana gata mestecată le era dată, probabil, cu mâna, dar în cazul copiilor mici, ţinuţi în braţe de mamele lor, hrana gata mestecată putea fi trecută direct din gura mamei în cea a copilului. Copiii mici nu au aceleaşi dezgusturi ca şi adulţii – ştim bine că bagă în gură tot felul de chestii care oamenilor mari li se par scârboase -, aşa că lor nu li se părea câtuşi de puţin greţos să fie hrăniţi în felul acesta de mămicile lor. Adulţii de azi consideră că aşa ceva e neigienic pentru că se gândesc la „microbi” – despre care aud cât de ziua de lungă – dar ce ştiau oamenii de acum 30.000 de ani despre microbi? 

Deci, hrănirea gură-la-gură era ceva obişnuit pentru oamenii ancestrali şi există până în ziua de azi grupuri umane la care ea este practicată.

Ca o parte a comportamentului parental, ea se înscria, fără îndoială, în legătura profundă şi complexă dintre mamă şi copil, în care se înscriu şi multe alte comportamente – alăptarea, de exemplu - ce implică un contact strâns şi o intimitate adâncă, mai greu acceptabile între adulţi, dar fireşti între o mamă şi progenitura ei.

În lumina a ceea ce ştim azi, această practică avea, cu siguranţă, unele beneficii importante legate de supravieţuire: oferea copilului o hrană mai uşor de înghiţit şi de digerat (deoarece enzimele din salivă realizau o predigestie a unor alimente), furniza anumite elemente într-o formă mai uşor de asimilat (de exemplu, carnea gata mestecată furniza copiilor mici fier uşor asimilabil, foarte necesar dezvoltării lor) şi favoriza transferul unor microorganisme care contribuiau la formarea şi stabilizarea microbiomului normal al copilului. După o lungă perioadă în care, în vremurile moderne, această practică a fost descurajată de teama transmiterii unor microorganisme patogene, azi oamenii de ştiinţă au început să înţeleagă rolul acestor transferuri şi, cu toate că nu recomandă hrănirea gură-la-gură, aduc în atenţia părinţilor importanţa contactului cu anumite microorganisme, necesare formării microbiomului şi antrenării sistemului imunitar. Recent, un specialist imunolog a stârnit vâlvă recomandând părinţilor sa linga suzetele bebelusilor, înainte de a le da acestora.  

De la actul alimentar la actul afectiv

Componenta alimentară implicată de hrănirea gură-la-gură s-a sublimat în timp, rămânând dominantă componenta afectivă; lucrurile au evoluat, deci, spre comportamente care nu mai aveau rol în hrănire, ci doar în manifestarea afecţiunii. Aşa ar fi apărut sărutul, cred adepţii ideii că sărutul ar fi derivat din hrănirea gură-la-gură.

Unul dintre „misterele” sărutului este că el nu e răspândit la fel de larg şi acceptat în acelaşi mod peste tot în lume. Dacă în societatea de tip occidental sărutul între un bărbat şi o femeie, pe stradă, nu e văzut ca fiind ceva reprobabil – poate cu excepţia ocărilor la adresa adolescenţilor care se pupă cu ardoare în mijlocul străzii, nepăsători la orice comentariu care le înfierează lipsa de discreţie -, nu la fel stau lucrurile peste tot în lume.  

(Foto: Shutterstock.com)

În unele ţări, sărutul pe gură este privit cu repulsie, saub evitat cu teamă; în unele zone din Sudan, de exemplu, gura este văzută drept „poartă a sufletului”, deci sărutul, care ar putea avea un impact asupra sufletului, pare ceva periculos.

În alte ţări, precum unele state musulmane, oprobriul se întinde doar asupra sărutului în public între bărbaţi şi femei, chiar dacă e vorba despre persoane dintr-o altă cultură, şi este notoriu cazul unui cuplu de cetăţeni britanici care, în 2010, au fost condamnaţi, în Dubai, la o lună închisoare, amendă şi deportare pentru a fi schimbat un sărut într-un restaurant. 

În India, unde studiourile Bollywood produc, de mulţi ani, sute de filme pe an, multe dintre ele având ca temă poveşti de dragoste, sărutul pe buze nu era totuşi foarte des arătat pe ecran; abia în anii 1990 a început să apară mai frecvent. 

Iar în Japonia, din multe puncte de vedere una dintre cele mai moderne naţiuni ale lumii şi care se occidentalizează văzând cu ochii, sărutul în public rămâne, cu toate acestea, puţin prezent. Donald Richie, autorul unei cărţi de eseuri despre cultura japoneză, apărute în 1989 (Walkman, Manga, and Society: Essays on Contemporary Japanese Culture), nota că, în public, „sărutul era invizibil”, deşi japonezii se sărutau în intimitate. Pentru japonezi, această formă de manifestare a afecţiunii şi atracţiei erotice avea un caracter absolut privat; exprimarea publică era ceva cu totul scandalos, asociat unui exhibiţionism ce contravenea flagrant discreţiei manierelor japoneze. Donald Richie istoriseşte, de asemenea, cum în anul 1896 a fost prezentat la Tokio unul dintre primele filme produse de compania Thomas A. Edison – şi unul dintre primele filme de actualităţi difuzate comercial -, denumit The Kiss (sau The Widow Jones), cu durata de aproximativ 47 de secunde, în care era reconstituit sărutul pe care îl schimbau interpreţii May Irwin şi John Rice în scena finală a unui spectacol muzical, numit The Widow Jones. Japonezii din Tokio s-au îmbulzit să vadă filmul, curioşi să fie martori la ceva care, pentru ei, constituia un act scandalos, de o extravaganţă nemaivăzută – un sărut în văzul lumii! (Ce e drept, şi în SUA filmul a avut parte, la vremea respectivă, de unele comentarii indignate, care îl denunţau drept revoltător, dezgustător şi imoral.)

Sursa: descopera.ro